Despre sfintenie

Ma intorceam spre casa obosita dupa prima zi de serviciu in open space si mult mai retrasa si mai adancita in ganduri decat de obicei... Dupa opt statii de metrou urmau inca cinci de tramvai, un lung prilej de meditatie pe care nu mi-l refuz niciodata. La una dintre statii am observat o femeie sarmana, vadit obosita de viata, neingrijita, slabita, ravasita si extrem de agitata. Avea un copil mic intr-o mana, o sacosa de cumparaturi cu toartele rupte, tinuta cu greu la subratul celeilalte maini, si cu cate un deget din fiecare mana incercand sa faca efortul de a-si ajuta cel de-al doilea copil, care avea in jur de trei ani, sa urce in tramvai... Sacosa aluneca, bietul copil din brate simtea cum se inclina spre nesiguranta si aproape cazand in genunchi a reusit sa urce treptele tramvaiului. In timp ce toti de pe langa usa o priveau cum se chinuie, o doamna care statea pe scaun i-a sarit in ajutor dandu-i locul si ajutand-o. Biata femeie se scuza: "Mi s-a rupt sacosa asta, fir-ar sa fie... ca altfel..." In acel moment doamna aceea a scos din geanta doua sacose si i-a cerut permisiunea femeii sa-i puna ce avea in sacosa rupta in acele doua sacose. Fiica ei care o insotea i-a zis "Mama, parca mai aveam o sacosa si mai mare" A mai cautat si a gasit o sacosa mai buna. Cu foarte mult calm si cu extrem de multa grija a luat tot ce era in sacosa rupta, le-a pus in masuri egale in doua sacose bune si i le-a intins femeii. Dupa doua statii femeia a coborat multumind. Copila i-a oferit mamei locul eliberat. Aveau si ele doua sacose, si fata i-a zis mamei: "Da-mi, te rog frumos, sacosa, mama" Doamna i-a intins o sacosa mica si fata i-a zis: "Nu pe-aia, da-mi-o pe cea mai grea, si-asa esti obosita" Am fost incantata de doua ori. O data pentru ca, dupa mult timp, am gasit un om care a facut un gest frumos si din inima cu un calm si o naturalete pe care de mult nu le-am mai vazut la cineva si a doua oara pentru ca acel om crescuse un copil cu o inima si un suflet la fel de mari. Am privit cu incantare de departe tot si am coborat un pic mai multumita din tramvai, poate pentru prima data.
Ajunsa acasa am vazut fugar cateva stiri si am privit cu uimire cum in numele bisericii si al credintei oamenii se calcau la propriu in picioare, se injurau si se urau cu toata fiinta. Mi-am adus aminte de acea doamna si mi-am spus ca harul si credinta le-am vazut eu astazi intr-un tramvai dintr-un cartier oarecare al Bucurestiului si nu la cei care s-au dus in pelerinaj la Iasi. Din pacate, din disperarea de a gasi iertarea pacatelor, uitam sa mai facem gesturi frumoase, sa fim oameni si alergam cu disperare sa cumparam absolvirea batand matanii si stand la cozi la moaste.