Adio 2009

Se termina anul… Un an plin de nesiguranta, plin de restristi si de instabilitate… Trag linie si constat ca am invatat ca uneori e bine sa pui punct si sa mergi mai departe, asa cum uneori e bine sa ai curaj sa spui fie ce-o fi.
Am invatat ca suntem mai puternici decat credem. Am invatat ca suntem atat de puternici cat vrem sa fim, suntem victime daca asta vrem sa fim si invingatori daca avem curajul sa credem ca putem. Suntem puternici in masura in care nu incercam sa ne raportam la ceilalti si ne vedem de calea noastra. Suntem puternici daca avem curajul sa alegem drumul greu cu mult curaj si credinta ca pana la urma vom razbi.
Suntem ceea ce vrem sa fim si doar in mintea noastra sta puterea sa trecem praguri, granite si sa fortam limite.
Ce-mi doresc de la anul care vine? Sa pot fi eu in continuare, sa privesc inainte si sa zambesc si tot ce nu a fost posibil pana acum sa se poata realiza anul care vine sau macar sa fie un inceput de drum…

Romania a votat

Surprinzator, pentru foarte multi dintre noi, Romania a votat. De foarte multa vreme nu am mai auzit de o prezenta la vot mai mare de 35%, astazi romanii s-au mobilizat, si procentul de 53% deja spune ceva. Dincolo de aceleasi povesti cu turism electoral, cu sectii de votare inchise, desi inca multi oameni nu apucasera sa voteze, dincolo de tot circul de care ne-am saturat cu totii, aceleasi figuri incrincenate la televizor, aceleasi replici, aceeasi lupta... ramane o urma de speranta, ca poate romanii inteleg ca votul lor conteaza.
Finalul nu a surprins, dar finalistii sunt pe niste pozitii care nu le dau comfortul unui final previzibil. Oricare dintre ei poate castiga, functie de aceeasi alegatori care vor decide sa iasa sau nu la vot.
Cat despre referendum, este evident ca incultura noastra politica a facut ca oamenii sa confunde cele doua probleme supuse votului si sa aiba senzatia ca daca alegi sa votezi la referendum, trebuie sa raspunzi la fel la ambele intrebari. Nu am urmarit campania pentru referendum, sunt convinsa ca a fost una total nelamuritoare pentru alegatori: Care e diferenta intre parlamentul unicameral si bicameral. In ce sisteme politice exista parlament unicameral si in ce sisteme exista cel bicameral. Nu cred ca cineva a prezentat argumente pro si contra pentru cele doua optiuni si atunci oamenii au inteles ca trebuie simplificat, ca trebuie redus numarul de parlamentari si de ce nu si numarul de camere din parlament...

Dar nu e prima data cand incultura politica a votantilor ne duce la un rezultat nefavorabil. Invatam din greseli, platindu-le in acelasi timp.

Adio maestre Dinica...

(foto sursa Cinemagia)

Astazi si-a incheiat cel mai mare rol al vietii sale Gheorghe Dinica... Cortina s-a lasat, numai ca in urma ei a ramas linistea. Nimeni nu indraznste sa aplaude un rol impecabil ca cel al omului Gheorghe Dinica, poate pentru ca nimeni nu poate crede ca acesta chiar s-a incheiat. Oricat am vrea un bis, Gheorghe Dinica nu ne va mai rasfata cu unul. Dincolo de cortina s-a stins un mare actor, un mare om.

Zambetul usor ironic, vorbele simple, concise, sarcastice uneori, dar niciodata fara rost vor ramane doar o amintire.

Teatrul Mic, Teatrul de Comedie, Teatrul Bulandra, Teatrul National Bucuresti, Teatrul Odeon si cinematografia romananeasca au ramas mai sarace, mai triste, mai tacute, cu inca un talent... la fel si noi.

A stiut sa se bucure de viata, a stiu sa-i dea sens si acum ne-a lasat meditand la sensul propriilor noastre vieti.

Stefan Iordache va asteapta, maestre sa va povestiti. Drum bun...

Amurgul sinelui

E toamna si frunzele se astern tacut pe pamantul rece si jilav… Sub cerul plumburiu ne continuam drumul obisnuit, un pic mai tacuti, un pic mai ganditori, evident resemnati…
Ma refugiez in lumea amintirilor cand toamna era o incantare, cu simfonia de culori si mantia-i schimbatoare, cu dansul culorilor in aerul rece care iti trezea simturile si te facea sa te simti viu. Aud fosnetul frunzelor sub pasii mei... cu fiecare fosnet, fiecare pas devine mai vioi, cu fiecare pas cadentat, un zambet apare in suflet, e o splendoare unica, in parfumul toamnei, de care am uitat... toti...
Nu ne mai bucuram de culoare, nu ne mai bucuram de parfum, nu ne mai bucuram de clipe... Nu mai e nimic frumos in viata noastra si nimic nu mai anunta ceva frumos la orizont... Ne zbatem infinit sa ne zidim intr-o lume rece, de care credem ca avem nevoie, pe care ne e teama sa o pierdem si-n care murim treptat.
Nu am nevoie de confirmari si nici de explicatii. Fiecare stim de ce e asa si parca toti suntem tot mai neputiinciosi. Am renuntat sa credem ca putem schimba ceva, am renuntat sa credem ca orice am face mai conteaza, ne rezervam dreptul de a mai trai intr-o lume izolata, la amurg, intr-o lume paralela si absolut artificiala, o viata personala conectata la aparate si sustinuta artificial doar pentru ca nu putem sa ne despartim de noi de tot...

In cautarea unei identitati

De o saptamana jumatate ma confrunt cu o situatie inedita, traiul de burlac. Mi-a luat ceva sa reusesc sa ma dezmeticesc si sa culeg impresii pentru a vi le impartasi.
La inceput am pornit cu entuziasm, m-am apucat voiniceste de curatenie in casa, cu veselie si curaj.
Curand insa a venit momentul adevarului… ora mesei, bucataria goala, masa pustie, frigiderul neprimitor,
“las’ ca mananc mai incolo… Fumez o tigare acum”
Ei bine nici tigarea nu mai are gust si este extraordinar de lunga pentru linistea din jur. O stingi la jumate si spui ca probabil esti obosit.
Pleci sa te uiti la televizor, brusc nimic nu mai e interesant, nu mai ai rabdare sa te uiti la nimic si zappezi fara sens o vreme pana cand constati ca nu ai chef de fapt sa te uiti la televizor, e doar un gest reflex… Motanul vrea sa fie mangaiat, dar nici de motan n-ai chef si il eviti facand slalom prin casa si ajungand in final sa fii urmarit constant de el, care nu intelege de ce, brusc, nu-l mai mangaie nimeni. De ciuda, se razbuna pe canapelele din sufragerie, la care stie ca tii foarte mult. Dar acum nu mai conteaza, si-asa nu mai sta nimeni in sufragerie, si-asa nu mai vine nimeni in vizita…
Dupa o seara lunga bantuind pe net … adormi increzator in ziua ce va sa vie… Abia atipesti si te trezesti speriat: cat e ceasul? Cum ma scol maine, trebuie sa invat sa pun alarma. Cum se pune alarma la telefon? Si oare cum suna??? O potrivesti si speri sa te trezesti inainte de a te speria ea…
Incepi o dimineata cu noaptea in cap din cauza unui motan care si-a facut reflexul pavlovian dupa programul altuia si care neconditionat la orele 6 trecute fix urla de foame. Te trezesti buimac si-i dai sa manance zicandu-ti ca in fond nici n-aveai nevoie de alarma… Adormi la loc, insa, si evident te trezesti speriat de alarma si pornesti in viteza, cu tabieturile obisnuite zicandu-ti ca nu e chiar asa de rau. Dupa dus si imbracat, bagi telefonul in geanta si mergi spre bucatarie. Te uiti la ceasul de pe perete cum faci in fiecare dimineata, constati ca esti in grafic si esti multumit. Pana in momentul in care vrei sa te asezi si sa-ti aprinzi tigarea si constati ca nu e facuta cafeaua, logic.
Pui apa, pui zaharul si astepti pret de jumate de tigare sa fiarba. Pui cafeaua si apoi deja obosit de atata agitatie te asezi la ultima tigare inainte de plecare. Cafeaua e aburinda, totul pare perfect, doar ca e mult prea liniste si nu ai cu cine schimba o vorba, nu stii ce s-a mai intamplat, nici cum va fi vremea si cafeaua frige si tigarea e amara… si ceasul merge prea repede dimineata, fata de cat de greu se misca seara cand astepti sa se termine tot.
N-o sa iau zilele la rand sa va plictisesc, cert este ca, garantat, slabesti, negasind nici un sens sa mananci singur si de multe ori constatand ca nici n-ai ce. Te duci la cumparaturi si iei ce iti place, wow, iti faci de cap! Si a jungi acasa cu o sacosa plina de jeleuri, fursecuri, inghetzata, cola, puding, fructe, lapte pentru motan… “Ok si mancarea unde e?… Aha, deci de acum trebuie sa trec si pe la raioanele celelalte unde e frig… iar o sa fac carcei stand sa ma hotarasc ce sa iau de mancare..”
Acasa… e drept nimeni nu mai insira nimic in urma ta, e curat asa cum ai lasat, toate sunt la locul lor, dar gunoiul nu mai dispare in mod misterios cum se intampla inainte, asa cum nici cosul de rufe nu se mai umple atat de repede cum erai obisnuit si trebuie sa-ti calculezi cu ce te mai imbraci, pana strangi rufe destule pentru o masina…
Curand inveti si sa mananci conversand cu un motan enervant, sa-ti bei cafeaua povestindu-i ce vei face azi, iar seara intrebandu-l pe el ce-a mai facut, caci seara este tare vorbaret dupa o zi de stat singur si-ti povesteste si ce-au facut vecinii.

Te obisnuiesti sa deschizi televizorul si sa-l lasi acolo sa mearga pentru zgomot, in timp ce tu citesti ceva sau vorbesti pe net cu cineva, tzigarile incet, incet isi recapata gustul si constati ca nu se moare de singuratate. Te mai salbaticesti, dar asta este viata.
Weekendurile sunt lungi si triste, aviz amatorilor, niciodata sa nu va prinda weekendul fara program, pentru ca brusc constati cat de mult timp petreci la serviciu si cat de putin antrenament mai ai sa-ti umpli propria viata cu ceva.
Oricat de constient ai fi ca de-acum esti singur, multa vreme ramane senzatia ca mai trebuie sa vina cineva, asa cum multa vreme reflexul de a te duce direct acasa si nicaieri altundeva va persista. Nu mai stii sa-ti faci program, nu mai ai spontaneitate, nu mai ai curiozitate, ramai mult timp cu inertia vietii dinainte si mereu iti spui: maine poate ma duc la o plimbare, sau poate la un film, sau la o librarie… Nu esti obisnuit sa suni pe nimeni si nici nu-ti trece prin cap ca ai putea sa iesi cu prieteni in oras, esti o umbra umblatoare a fostei tale vieti in cautarea unei identitati.

"Brancardierul roman" de Andrei Plesu

Iata un articol publicat in Dilema Veche din 12 iulie 2009 pe care l-am citit cu mare drag... Nu voi putea niciodata scrie precum Andrei Plesu, dar ii pot aduce omagiul meu, citandu-l:

"Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor. "

Viata si dansul

Viata este ca un dans... Intotdeuna la dans se spune ca e important cel care conduce, el da linia, el da ritmul, el da directia, ceea ce nimeni niciodata nu a inteles este ca partenerul care este condus este cel care, ori trebuie sa intuiasca cu o fractiune de secunda inainte miscarea partenerului, ori trebuie pur si simplu sa aiba ritmul in sange si mobilitatea necesara sa il poata urma pe cel ce conduce.
Dansul atunci cand te potrivesti cu partenerul este o plutire, niciunul nu se gandeste la urmatorul pas si niciunul nu are grija ca celalalt poate gresi... Totul este o plutire, o armonie dincolo de cuvinte, un schimb reciproc de energii care fac ca totul sa mearga fara oprire...
Daca cel care conduce greseste pasul, celalalt si macar pentru o fractiune de secunda va fi in contratimp, daca cel care este condus nu intuieste pasul, totul va fi in contratimp. ceea ce facem noi oamenii in general este sa ne afisam orgoliul intr-un moment de nearmonizare in loc sa ne concentram eforturile pentru a ne recoordona si a reintra in ritm, nu facem decat sa cautam vinovatii. "Tu ai gresit pasul", "ba nu, tu nu ai fost in stare sa te tii dupa mine"... si totul cade in derizoriu. Din arta totul cade in vulgar...
Adevarata arta a dansului, a vietii, este sa fii capabil, fie ca esti condus sau conduci, sa reechilibrezi perechea, sa ai prezenta de spirit si puterea de adaptarea ca pasul gresit al celuilalt sa nu se observe si totul sa para o plutire...
Din pacate viata nu este un blues... Avem nevoie de mai mult decat o leganare usoara sa putem sa facem fata acestui dans.... Schimbarile de ritm nu ne vor da niciodata ragaz, depinde doar de noi sa improvizam ca dansul sa mearga pana la capat.

N-ai votat, ai pupat!

"Primarul municipiului Constanta, Radu Mazare, intrebat intr-o conferinta de presa despre dezvaluirile facute de HotNews.ro pe marginea contractelor de 800.000 de euro de la Primarie pentru achizitia de stiri pozitive, a declarat: “I-am spus ca o sa ma pupe in fund si pe mine”

Aceasta este realitatea politica a tarii noastre. Radu Mazare este doar un exemplu de politician ales democratic intr-o functie, (ce-i drept in aparatul administrativ al statului, nu in cel legislativ, dar diferenta probabil este doar de marime a fondurilor deturnate sau manevrate...), care odata ales trateaza cu dispret pe cei care i-au dat votul sau carora le-a cumparat votul. Si cand spun asta sunt mai mult decat delicata in exprimare.

Realitatea cruda este ca toti cei alesi intr-o functie din care pot manevra bani publici si o fac, gandesc la fel, ca putem sa-i pupam in fund, ca nu avem ce sa le facem. Daca suntem destepti, atunci sa ajungem si noi in locul lor, daca nu, ciocul mic si joc de glezna.

Bravos Natiune, halal sa-ti fie!
Sa nu mergeti la vot oameni buni. Lasati-i sa-si cumpere voturi pentru ca apoi sa-i puteti pupa voi unde vor dumnealor!

Invatamantul nostru cel de toate zilele

Ma tot uit de o vreme la scandalul din jurul Universitatii Spiru Haret.
Multi studenti, multe facultati, multi absolventi, multe diplome.
Minitrul invatamantului face un joc de imagine prin atitudinea intransigenta cu care trateaza problema, din punctul meu de vedere gresit, abordand o singura universitate, lasand loc de discutii si scenarii, ca de, doar traim in Romania si stim ca nimanui nu i se intampla mai nimic pana cand nu deranjeaza pe cineva.
Nu stau sa discut acum despre cine a fost deranjat de cei de la Spiru Haret sau cine are de castigat de pe urma acestui scandal...
Pentru ca in fond problema, radacina este undeva mai departe in ograda doamnei Ministru al Invatamantului... si anume, de ce este posibil ca atatia tineri sa fie studenti. De foarte multa vreme discut despre aceasta problema, despre bagatelizarea examenelor si despre devenirea invatamantului un soi de bun de consum pentru toate buzunarele...
Daca bacalaureatul nu ar fi un examen formal pe care sa-l ia toata lumea si si-ar recapata acel sens pe care l-a avut initial de treapta catre un invatamant superior de prima selectare a celor care pot sa faca mai departe o scoala, nu ar mai fi tara asta plina de intelectuali someri, eventual si cu 2 facultati... dar atata vreme cat toti au acces al invatamantul superior, pana la urma de ce invatamantul superior nu ar face acelasi lucru? Da acces liber tuturor sa parcurga o scoala si sa ia o diploma.
Mai departe problemele raman, problemele de fond, legate de competenta, legate de capacitate, legate de posibilitatea de a face ceva, legate de locurile de munca, de cerere si de oferta...
Doar ca opinia publica va fi din ce in ce mai revoltata ca nici cu facultate nu mai faci nimic in tara asta.. saracii tineri, ca nu-si gasesc loc de munca...
E trist ca toti se canalizeaza pe samanta de scandal si nu se face deloc o analiza profunda a realelor probleme din invatamant care incep de la cel primar, continua in scoala generala, se accentueaza in liceu si evident se desavarsesc in invatamantul superior. Din pacate este un organism in care toate sunt legate.
Nu ma intereseaza ca dispare o universitate si apare alta, ca poate nu dispare pentru ca apar interese politice si se gasesc solutii, ca de fapt si invatamantul de stat a devenit un invatamant semi gratuit si ca taxele la stat sunt cu mult mai mari decat la particulare si probabil cei de la facultatile de stat resimt faptul ca multi se reorienteaza catre invatamantul particular din ratiuni financiare... Ceea ce m-ar interesa si m-a interesat intotdeuna a fost o gandire de ansamblu a reoganizarii din invatamant, o reevaluare a acestuia si o restructurare pe niste criterii solide si mai ales intr-un sistem coerent si consolidat...
Avem nevoie de invatamant, avem nevoie sa avem incredere in invatamant si nu ne-o vom recapata doar prin disparitia unei universitati particulare.
Parerea mea...

. . .

Astazi trebuia sa fie ziua mamei...

Drum bun, Michael...

E ultimul moment cand as putea sa scriu un gand in memoriam Michael Jackson. De aproape 12 zile incerc sa gasesc cele mai potrivite cuvinte si momentul pentru a o face. Nu le-am gasit pe niciunele, dar acum chiar simt ca, indiferent daca ai fost sau nu fan… te opresti o clipa si acorzi acel moment de tacere…

N-am fost, si-o recunosc, nici fan, nici admiratoare a lui, si totusi iata-ma acordandu-i acea clipa din viata mea pe care si-a dorit-o si pentru care s-a lasat devorat la propriu de destin si de faima… Pentru ca am puterea sa recunosc ca dincolo de imagine a fost o suferinta si un sacrificiu, o cautare a acelui timp pierdut si o speranta ca prin succes si faima va reusi sa le aiba…Cam de cand noi avem primele noastre amintiri despre noi ca oameni, de la 5 ani, el a intrat in lumea showbizului si, de atunci, nu s-a mai oprit pana a murit… Cineva intotdeuna i-a cerut ceva, cineva intotdeuna a vrut ceva de la el, iar el in aceasta jungla nu a stiut cum sa razbata.
Si totusi, dincolo de suferintele, angoasele, frustrarile si mutilarile sufletesti, a avut puterea sa se ridice si sa incerce sa schimbe ceva.

A iubit lumea, a iubit oamenii si a incercat sa faca o lume mai buna. Nu a reusit, dar ne-a pus pe toti pe ganduri:

Conteaza daca esti negru sau alb?

Putem sa facem o lume mai buna?

Le pasa de noi?

Moft corporatist

Pierzand aseara un timp pretios incercand sa refac un material din power point in document word, meditam la necesitatea existentei prezentarilor power point si care este mediul in care acestea se dezvolta foarte bine.
Am ajuns la concluzia care se rezuma in doua cuvinte: Moft Corporatist!
Se fac prezentari power point la sedinte, conferinte, si alte inte... pentru ca sunt mai spectaculoase, pentru ca prezinta acel design care sa poata compensa probabil ... no comment pentru ce anume...
In timp au devenit un “must have” sau “must do” si uite asa exista oameni care stau si buchisesc sa bage informatii intr-un format trendy, dar greu de realizat, cu import de tabele si chin de incadrari, cu informatii succinte si cenzurate sa intre in pagini si de cele mai multe ori contra cronometru, pentru ca si situatiile, lucrarile, prezentarile se fac pana in ultimul moment si presiunea cea mare este pusa pe cel ce trebuie s-o introduca in formatul power point, repede si bine.
Acele prezentari sunt apoi multiplicate si date fiecarui participant la eveniment, caci asa este frumos, sa oferi informatia fiecaruia sa te poata urmari... Apoi toate ajung cu putin noroc la reciclare sau direct la gunoi...
Radeam in sinea mea aseara... pentru ca aveam un curs de 396 de pagini de power point si ma gandeam la cel care a stat sa-l redacteze..., ca doar nimeni nu-si imagineaza ca un profesor universitar ar sta sa faca asa ceva. Deci probabil un student entuziast sau din contra unul obedient... a stat si si-a mancat timpul si nervii cu realizarea a 396 de pagini cu informatii, clasificari, subclasificari, tabele, formule, incadrari, titluri si subtitluri, culori, sublinieri... Ei bine... si eu eram la celalalt capat incercand sa scot toata acea informatie si s-o pun intr-un word, cu aceeasi muca de titan de realiniere, de subliniere, de incadrare, de reconstructie a tabelelor si a formulelor, de delimitare a capitolelor, subcapitolelor si asa mai departe...
Si asta doar pentru ca, intamplator un profesor universitar a fost cu acest curs la o conferinta undeva incercand sa-si prezinte munca si sa impresioneze noua generatie corporatista...
Dar recunosc ca am fost impresionata la final cand am obtinut un frumos curs, ordonat si discret, usor de citit si invatat si de doar 67 de pagini.
E impresionant, trebuie sa recunoasteti sa faci o prezentare power point de 396 de pagini dintr-un document de 67 si revin la cele doua cuvinte care m-au strafulgerat: Moft corporatist!

Monarhia si natiunea

Am asistat oarecum amuzata la scena politica in prag de alegeri prezidentiale si recunosc ca am fost mai mult decat retinuta cand am aflat de intentia principelui Radu.
Intai am spus ca am prejudecati si am asteptat sa ma obisnuiesc cu ideea. In fond este o figura noua, este un candidat tanar si ar putea schimba un pic rutina si obiceiurile seniorilor. Tot nu-mi suna bine deloc ca familia regala se implica intr-un joc politic la un asa nivel, caci practic aceasta va fi atrasa intr-un joc murdar din dorinta de a se implica in politica statala, de a face mai mult decat ce poate face cu statutul de monarhie fara tara... Pot sa le inteleg dorinta de a se implica asa cum le-am inteles si sustinerea principelui Radu de-a lungul timpului. La un moment dat chiar admiram hotararea principelui, implicarea lui, seriozitatea cu care isi asuma statutul, scolile pe care le-a urmat dupa ce a intrat in familia regala si detasarea lui de tot ceea ce fusese inainte, curajul de a crede si de a se lupta sa-si croiasca o alta imagine si de a raspunde cerintelor statutului pe care cu cinste l-a primit.
Dar iata ca odata anuntata intentia de a candida, deja multe dintre impresii si imagini s-au spulberat. Multele scoli absolvite in strainatate (Harvard...) s-au dovedid a fi doar niste cursuri de doua saptamani cu atestat de participare si probabil multe se vor descoperi in acest fel... stirbind imaginea pe care cu greu si-a construit-o.

Ceea ce insa mi-a infrant si farama de toleranta de care am dat dovada a fost afirmatia principelui Radu despre omul de afaceri Dinu Patriciu cu care a fost asociat de catre mass media: “Reputatia unui om de afaceri ca Dinu Patriciu este suficienta ca sa nu-ti fie rusine cu asta”
Aceasta afirmatie mi s-a parut a fi un afront adus ideii de monarhie care inca a mai ramas in mintea romanului de varsta a 3-a. Nu m-a surprins afirmatia, caci putine ma mai surprind in politica, lipsa diplomatiei m-a surprins.
Pentru cate a facut Monarhia pentru tara asta si ca sa nu vorbesc acum despre ce s-a intamplat in vechime, lucruri pe care le gasesti in carti si care nu s-au studiat la istorie atat amar de vreme, o sa aduc aminte de lucruri intamplate in istoria contemporana, de lobby-ul facut de Casa Regala Romaniei pentru aderarea la NATO si in Uniunea Europeana, lobby care ne-a adus sustinerea de catre Belgia, Olanda, Marea Britanie si Spania, lucru deloc de neglijat... Asta mie mi se pare o carte de vizita pentru orice candidat, parte a Casei Regale, la orice fel de alegeri, nu onoarea de a fi sustinuti de un controversat om de afaceri.
Si cand discut problema candidatului din partea Casei Regale, nu stiu de ce nu il pot vedea asociat cu ideea de presedinte si cu lupta pentru aceasta pozitie; mai natural si mai firesc l-as vedea ca europarlamentar, de exemplu, pentru ca avem nevoie de oameni care sa aiba un cuvant de spus in Parlamentul European si care sa se bucure de sustinere. Si ar putea astfel, poate, sa ramana detasati de jocurile politice interne...

Cristos a Inviat!

Florii

Politicianul Vadim

Despre Gigi Becali nu am mai scris dupa acel incident cu masina, cand m-am sesizat ca a fost lasat in pace un om care a apelat la interlopi pentru a recupera un bun furat, a facut public asta si nu s-au luat masuri.
Cand s-au luat masuri, desi exagerate ca abordare, am considerat a fi totusi firesc si deci, nu am acordat o atentie deosebita incidentului si n-am vorbit despre el pe blog...
Abia astazi mi-a atras atentia un eveniment...
Corneliu Vadim Tudor l-a invitat pe Gigi Becali sa participe la alegerile parlamentare pe listele PRM. Ei bine, iata, solutia multor probleme, un schimb reciproc avantajos si o rezolvare a problemei politice cu care s-a confruntat PRM-ul...
A fost mai mult decat evident ca incurajarea Partidului Noua Generatie a fost o miscare politica de dezamorsare si scoatere din competitie a Partidului Romania Mare, si inca una reusita. Ceea ce face acum politicianul Vadim Tudor este un soi de strategie de razboi atacandu-i pe adversari cu propriile arme. Singurul care nu intelege acest joc politic este Becali. Dar pe el nu-l intereseaza politicul, il intereseaza economicul si atata vreme cat economicul lui are de castigat au loc si ceilalti pe langa el sa-si faca jocurile.
Ceea ce castiga Becali prin aceasta participare la europarlamentare este IMUNITATEA. Ce poate fi mai potrivit pentru el in aceasta perioada?! A semnat o adeziune si brusc nu va mai avea nevoie de 16 avocati ci de unul care sa amane procesul pana dupa alegeri...
Vadim, pe de alta parte, ar putea reintra in cartile politice si cred ca ar fi o revenire cu ecouri...
Chiar am sperat sa dureze mai mult, chiar am crezut ca vom reusi sa scapam de tenta extremista. Dar cand am vazut multimea de narod stransa sa-l sustina pe Becali la tribunal... m-am lamurit despre ce fel de popor avem si da, nu este relevanta clasa politica fara oameni ca Vadim si Becali care sa-i reprezinte pe cei multi, napastuiti si manevrabili.
Poate daca procurorii amanau dosarul pana dupa alegeri , mai respiram si noi o vreme linistiti...

Statul bate criza!

La un moment dat, intr-unul din articolele mele legate de aceasta criza financiara spuneam ca daca am sti la ce sa ne asteptam, am sti poate si ce sa facem sau pentru ce sa ne pregatim... Intuiam probabil ca efectele la nivel individual vor veni prin ricoseu din partea institutiilor care se vor proteja in incercarea de a ne proteja pe noi.
Intotdeuna am considerat ca o situatie de criza cere masuri exceptionale, dar in aceeasi masura necesita si o mai buna comunicare si intelegere a actiunilor intreprinse.
Una e sa ti se spuna ca din cauza fondurilor insuficiente la bugetul de stat se vor intreprinde masuri de recuperare a creantelor si restantelor datorate de populatie catre bugetul de stat si, in consecinta, se vor trimite somatii in acest sens pentru a obliga la plata datoriilor si alta este sa te trezesti intr-o zi oarecare ca nu mai ai acces la banii din cont, fara nici un preaviz.. nimic. Si uimit de intamplare sa suni si sa intrebi la banca si sa afli cu stupoare ca Directia de Finante a pus poprite pe TOATE conturile tale pentru un impozit pe casa restant pe anul trecut...
Ca orice om de buna-credinta decizi sa achiti impozitul respectiv pentru a debloca situatia si esti informat ca nu poti plati cu nici un ban din nici un cont... trebuie sa faci rost de bani din alte surse, caci toti banii care intra sau exista in cont sunt blocati pana la rezolvarea problemei. Pai daca eu sunt platita in cont?? Ce sa fac sa oblig firma sa ma plateasca cash ca sa le platesc lor??
De ce nu sunt avertizata de blocarea conturilor si de ce bancile la care decizi sa iti deschizi cont nu te protejeaza in nici un fel si nici macar nu te informeaza in momentul in care o astfel de masura este luata? Iti iau toate datele posibile si imposibile atunci cand iti deschizi un cont, de la adresa, numar de telefon, adresa de e-mail, adresa de corespondenta si cand ai avea nevoie sa te sune sa te informeze asupra unei masuri care te afecteaza si care ii implica si pe ei in relatia cu mine, client, constat ca nu e problema lor. Este a mea si cand sun la ei sunt informata ca acea convorbire este inregistrata si trec prin toate testele de identificare care nu fac decat sa-mi reaminteasca de fapt cate date au despre mine si cum nu ma juta la nimic in caz de urgenta...
Revenind la procedura in sine abuziva... constat ca institutiile statului, prin autoritatea lor, sunt lasate sa actioneze fara a urma pasii normali necesari unei proceduri de executare silita, prin care esti obligat sa somezi, sa obtii semnatura de luare la cunostinta, sa dai termen si apoi sa pornesti procedura in sine dupa care sa anunti decizia de executare si termenul respectiv... Unde si cand se intampla toate astea nu stiu. Tot ce va pot spune este ca daca intr-o zi nu veti reusi sa platiti cu cardul sau nu veti putea sa scoateti bani de la ATM desi stiti ca aveti fonduri, aduceti-va aminte ca suntem in criza si Guverul are nevoie de ajutor din partea noastra
Dar daca, Doamne fereste, aveti de recuperat niste bani de la cineva... veti afla cu uimire ca nu e atat de usor, ca ceea ce statul poate recupera de la tine instant, tu de la altul nu vei putea desi suma este poate de 50 de ori mai mare ti se spune ca nimeni nu se baga sa faca executare silita pentru o suma atat de mica si ca nu ai nici o sansa oricum, plus ca trebuie sa platesti procent din suma.. Deci practic esti descurajat in a-ti obtine un drept.
Deci daca v-ati ratat cariera, da, ar fi trebuit sa va faceti “Stat”. Statul nu pierde niciodata si pentru “Stat” nimic nu e imposibil.
Dar cum sunteti niste bieti muritori, care construiti statul pe care il meritati, in demersul vostru civic ar trebui sa aveti in vedere taxele si impozitele, daca nu vreti sa ratati o seara romantica in oras cu prietena pentru ca va este refuzat cardul sau, Doamne fereste, sa muriti printr-un spital din cauza unui mesaj stupid “Aceasta tranzactie nu poate fi realizata. Va rugam contactati reprezentantii bancii pentru detalii”

Political correctness

Ma intreb pana unde vom ajunge cu acest concept de "political correctness" prin care se face o exacerbare a ideei de respectare a drepturilor omului, ajungandu-se pana acolo incat poti oricand sa acuzi pe cineva ca-ti incalca drepturile pentru ca te saluta... Pe principiul bulgarelui de zapada ideea de political correctness se amplifica si ajunge sa impuna reguli care de fapt ingradesc drepturile omului si, mai mult, au efect de egalizare... Astfel, prin democratia aleasa ca alternativa la comunismul care liniariza si reducea totul la un numitor comun, de fapt ajungem tot la acea liniaritate
In Parlamentul European s-au adoptat noi reguli "politically correct" care interzic utilizarea termenilor precum “doamna” sau “domnisoara”, “madame”, “mademoiselle”, “frau”, “fraulein”, “senora” sau “senorita”... Termenii, spun autorii unei brosuri distribuite la Bruxelles si Strasbourg, pot ofensa persoanele de sex feminin ( Hotnews.ro citand sursa Telegraph.co.uk.).
Ei bine, da, s-a ajuns pana acolo incat o formula de politete devine ofensatoare.
Mi-aduc aminte cand eram tanara profesoara, suplinitoare, inca studenta... La liceu, baietii erau, evident, foarte preocupati de statutul profei de 23 de ani :)) si ca sa afle intr-un fel sau altul care este, m-au intrebat: "Cum sa ne adresam cu D-na Profesoara sau D-ra?!" Si eu zambind le-am zis ca vreau sa cred ca sunt o doamna si ca pot sa-mi spuna Doamna profesoara... Ei, saracii, au insistat "asta inseamna ca sunteti maritata?" "Nu, asta inseamna ca poti fi o doamna indiferent de statutul social pe care il ai" Am auzit apoi undeva in spate o voce foarte nelamurita, "pana la urma e maritata sau nu ?"
Dupa ceva vreme, cand in sfarsit m-am maritat, curios, au inceput din ce in ce mai des sa mi se adreseze diverse persoane cu "Domnisoara" si nici in acest caz nu m-am simtit ofensata. Inseamna ca nu imi aratam nici varsta si nici nu aveam imaginea traditionala de "nevasta". Am savurat si savurez cu multa placere acest apelativ care nu concorda cu realitatea.
Si ma tot intreb ce anume este ofensator intr-un mod de adresare de genul "doamna..” sau “domnisoara.."?! Eliminandu-le si negasind nici o alternativa, gandul mi-a zburat, va spun sincer, la filmele rusesti in care personajelor le erau pronuntate numele intregi. In fond si la urma urmei, sunt multe persoane care au doua prenume si poate le ofensam daca nu le folosim pe amandoua. Poate voi fi data in judecata odata pentru ca nu m-am adresat pe numele complet al persoanei.. cine stie?! Si poate as putea si eu sa ma gandesc sa o dau in judecata pe fata de azi-dimineata din tramvai care m-a intrebat "Cobori la prima?" trebuia sa stie ca sunt maritata si, daca nu, macar pentru ca eram mai in varsta decat ea, trebuia sa mi se adreseze cu dumneavoastra... Acum, cat mai exista aceasta forma de adresare. Banuiesc ca vom ajunge curand sa adoptam forma englezeasca de "tu" in toate cazurile si sa ne descotorosim de atat de greoaia formula de adresare politicoasa "dumneavoastra"
Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, cat inca mai pot sa ma adresez asa dumneavoastra primiti prinosul meu de respect si gandul meu bun.

P.S.Pentru cei ce sunt preocupati de decizia mea de a ma lasa de fumat, va confirm ca sunt pe drumul cel bun, am reusit si fara prea multe angoase :))

Rabdarea ca rabdarea... dar tutunul?!

Nu ma mai intrebati de ce nu mai scriu pe blog. Sunt in plin proces de renuntare la fumat si toate energiile imi sunt captate in efortul imens de a-mi aduce aminte in fiecare ora: "de ce am zis ca ma las de fumat?!???" :)))
In acelasi timp incerc sa nu ma las prada altor dependente care apar incet, incet cum ar fi dorinta nebuna de a manca dulce, cate ceva pt fiecare tigare la care renuntz. Stau cuminte si astept sa treaca toate, dar nu trec... mi se face sete, si-am zis ca renuntz si la cola... Constat ca oferta pentru oamenii fara vicii este foarte meschina, prevad o viata foarte plictisitoare.
Ce nu face omul pentru sanatate...
M-am apucat si de gimnastica... nu vreti sa stiti cum trosnesc oasele la fiecare miscare, ma uit mereu sa vad daca pica ceva sau ma imprastii pe pardoseala...
Pana voi iesi din acest tumult de senzatii si perceptii si mai ales de reprezentari si halucinatii o sa va rog sa aveti rabdare. :))
Da, m-a revoltat incidentul de la Mall si stiam de la inceput ca nimeni nu va fi retinut, caci din nou ajungem la mafiile locale...
Da, m-a indignat ordonanta de guvern prin care supermarketurile sunt obligate sa afiseze adaosurile comerciale, mi se pare discriminatoriu si impotriva principiilor economiei de piata si a ideeii de concurenta. Consider ca daca omul nu are educatia si capacitatea de a intelege ce se petrece in lume, nu trebuie sa aducem modificari lumii pentru ca el sa inteleaga. la fel cum nu am fost de acord nici cu multe modificari ale limbii romane, care s-au aplicat datorita recurentei din limba vorbita, ajungand sa adoptam formele considerate incorecte initial, dar impuse in limbaj de catre tentintza tot mai mare de analfabetizare... Si unde vom ajunge? sa acceptam incalcarile de la regula ca devenind regula, doar pentru a corela limba vorbita cu regulile acesteia????
Nu vreau sa devin analfabeta, nu vreau sa stiu ce adaosuri comerciale se practica, vreau sa judec ca si pana acum in termeni de calitate, pret si mai ales dispozitie si cu atat mai mult nu mai vreau sa vad cum mafia conduce tara asta...
Dar nu conteaza ce vreau eu, asa ca mi-am distras singura atentia, mi-am gasit alte preocupari care sa ma tina departe de toate acestea si in ciuda greutatilor, pot sa va marturisesc ca am o stare de spirit foarte buna...
Mai vorbim peste o saptamana... sa vedem daca uit sau nu pana atunci, de ce m-am hotarat sa ma las de fumat?!...
O zi frumoasa!

Increderea Elvetiei

Duminica a avut loc referendumul pentru extinderea acordului libertatii de circulatie pentru romani si bulgari in Elvetia. Cat a fost pura vointa si cat presiune din partea Uniunii Europene, nu vom sti niciodata. Cert este ca Romania a primit votul de incredere al elvetenilor.
Iata un lucru bun pentru Romania privit in ansamblu.
Dar nu pot sa nu ma gandesc ca primii care isi vor exercita acest drept vor fi aceeasi care si l-au exercitat si in alte tari facandu-ne un mare deserviciu si declansand conflicte politice si sociale.
E un acord care de fapt nu mai conditioneaza prezenta imigrantilor de un contract de munca.Caci libertatea de a intra in Elvetia fara viza, in scop turistic, exista si pana acum. Maxim 3 luni, dar suficient pentru cineva care se duce in vizita
Pentru ca cei care aveau competenta si gaseau un serviciu in Elvetia ajungeau sa lucreze acolo. Acum putem ajunge pur si simplu, nu doar sa muncim, ci sa mai zabovim, sa cascam gura, mai cersim un pic, daca nu merge mai furam...
Stiu ca nu suna bine si ca practic plec de la o premisa nefondata?!. Imi pare rau ca ma regasesc atat de pesimista in ceea ce ne priveste ca popor si ca nu mai cred ca cei care pleaca ma reprezinta sau ne reprezinta. Cei care o fac sunt putini si de cele mai multe ori se pierd printre membrii poporului tarii in care lucreaza, incearca sa se identifice cu ei si sa nu mai fie stiuti ca romani.
Dar Elvetia e mai departe si mai are un avantaj: rigoarea germana. Poate totusi nu ni se va duce faima la fel ca in tarile latine.
Concluzia si crudul adevar raman insa: nu suntem mandri ca suntem romani!

Quo vadis?

Recunosc ca nu stiam de aceasta lume alternativa numita Second Life si am privit-o, initial, ca pe un joc interactiv de strategie…
Nu stiu cati sunteti la curent cu acest nou trend, numit Second Life, o interfata la o lume virtuala care-ti ofera posibilitatea sa-ti faci un alterego si sa-ti reconstruiesti viata asa cum crezi ca ai vrea… E o lume care se construieste pe baza principiilor economiei reale, dar ca un soi de refugiu. Muncesti in viata reala, pentru a putea sa-ti cumperi libertatea in lumea virtuala.
Poti avea infatisarea pe care ti-o doresti, poti sa te imbraci asa cum in viata reala nu o faci, poti face si spune tot ceea ce in mod normal nu iti permiti. Poti fi tot ceea ce nu esti de fapt, dar intr-o lume virtuala. Totul insa in Second Life se cumpara cu bani reali si daca esti destul de intreprinzator ai posibilitatea ulterioara de a valorifica “activele” si a scoate bani. Pentru ca mai exista multi altii ca tine dispusi sa dea bani reali pentru a-si cumpara o casa, un teren sau pur si simplu de a se distra intr-un bar virtual... Practic muncesti pentru a-ti satisface nevoia de a fi altcineva.
Ma intreb pana unde va merge instrainarea noastra de noi insine si de cei din jur si mai mult, pana unde suntem dispusi sa ne lasam mintiti si sa traim cu iluzii?!
Alienarea acestei societati am simtit-o de cand cererea pietei a impus un nou ritm si practic am ajuns sa ne traim vietile la serviciu si sa fim vizitatori in propria viata. Am sperat ca timpul va aseza lucrurile si oamenii se vor reorienta spre ei insisi si spre experienta vietii luata ca fapt particular si nu ca performanta profesionala. Constat cu tristete ca oamenii sunt din ce in ce mai pesimisti, au renuntat la viata si au ales visurile. O lume fara reguli, in care poti fi cine vrei si poti face orice, o lume in care in loc sa muncesti te poti duce la bal mascat sau la cumparaturi. O lume in care daca nu-ti place cum esti, poti sa renunti si sa te reconstruiesti, o viata in care daca vrei sa schimbi ceva o poti face cu un singur “click”. Poti disparea, si de cate ori nu ne-am dorit fiecare sa disparem, sa ne reconstruim, sa renuntam si sa o luam de la capat si nu am putut?
Nu mai muncim pentru a ne cumpara lucruri reale ci lucruri virtuale, nu mai iesim cu prietenii sau cu partenerii in oras , ci cu personaje virtuale... Putem fi ceea ce nici nu visam intr-o lume paralela, care, daca pentru unii poate fi o joaca, pentru altii poate ajunge un mare hau... un drum catre marea depresie si marea neadaptare. Toate visurile realizabile in virtual vor fi o frustrare in plus in viata reala si posibilitatea de adaptare la conditiile reale va fi tot mai anevoioasa... Pornind de la mici frustrari pe care ai senzatia ca le elimini, ajungi in final sa tinzi sa crezi ca este posibil si sa te lovesti in viata reala de un mare zid, de incapacitatea de a surmonta prejudecati, reguli, legi si ordini sociale. Si vei trai cu ideea ca macar in Second Life esti cineva sau ai realizat ceva...
Ma intreb de foarte multa vreme ce oare ar putea sa ne faca sa fim mai sociabili si mai deschisi catre viata? Ce ar trebui facut ca oamenii sa iubeasca viata si sa incerce sa fie ei insisi in viata reala?
Ma intreb cum as putea sa ajung sa va vorbesc, sa ma auziti si voi la randul vostru sa-mi vorbiti?
Pana si eu va transmit aceste ganduri virtual si incep sa ma gandesc daca nu cumva si eu ajung sa socializez intr-o lume virtuala in detrimentul propriei vieti...

“Quo vadis?”

Cine n-are nepoti, sa-si cumpere!

Lui Gigi Becali i s-a furat masina. Nu Maybachul, pe ala il stie toata lumea si nu se atinge nimeni de el. Iaca, mai avea si el un Mecedes de care nu se stia... si, ghinion, s-a furat.
Ce face un om cand constata ca i s-a furat masina? Singurul lucru la care ma gandesc este ca suna la politie sa anunte si, in general, atunci cand o face, este gata consolat ca nu va fi gasita. La momentul la care suna, deja masina poate avea alte numere, eventual si alta culoare si e gata pusa in vanzare sau scoasa din tara.
Ei bine, nu la politie trebuie sa sunam, ci la "nepotii" lui Becali. Faci rost de numar, suni si le spui ca vrei masina inapoi intr-o ora. Si masina apare intr-o ora, in locul de unde a fost furata si cu plinul facut, si cu scuzele de rigoare din partea hotilor ca nu au stiut a cui este. Asta daca esti Becali!
Si hotii, niste amarati cu copii acasa, sunt iertati de marele patron si nu patesc nimic, doar trebuie sa poarte povara gandului ca s-a suparat Becali pe ei ca i-au schimbat muzica din masina...
Pe cine a sunat Gigi Becali si pana la ce nivel al mafiei din Bucuresti are el conexiuni?! Pana la varful acesteia... In conditiile acestea ce rost mai are sa filozofam asupra viitorului acestei tari ?!
Decat sa speram ca se va schimba ceva in bine in tara asta mai bine ne-am gandi sa schimbam tara, continentul si, poate cel mai bine, planeta...

resemnare

Sociologii isi exprima ingrijorarea fata de modul detasat in care romanii privesc criza, care incet, incet isi face simtita prezenta si la noi. De asemenea ei sfatuiesc mass-media sa trateze cu seriozitate criza si sa nu faca excese in prezentarea evenimentelor, nici sa nu lase populatia cu un sentiment de relaxare, dar nici sa nu abordeze tonuri grave pentru a nu crea panica.

E adevarat ca in momentul in care ceva independent de tine este prezentat in mod exagerat, tu, care nu stii de fapt la ce sa te astepti si nici macar nu stii ce optiuni ai, te poti lasa influentat de opiniile publice exprimate de diverse persoane mai mult sau mai putin avizate... Ceea ce este mai mult decat evident este resemnarea care pluteste in atmosfera. Eu nu cred ca romanii ignora ce se intampla, dar cred cu tarie ca s-au resemnat. Nu stiu care vor fi consecintele si nici macar nu stiu ce solutii ar exista. Nu inteleg implicatiile macroeconomice ale unei crize si trataeaza cu atitudinea celui care a trecut prin atatea incat inca o criza nu-l darama... Poate daca am intelege efectele crizei pe termen lung si am sti cum sa ne protejam ca tara, resursele si tot ceea ce este un atuu in fata unei astfel de crize, poate am reusi sa nu ne dezechilibram. Ar fi fost poate un moment bun sa nu ne mai preocupe orgoliile personale, politice sau de alta natura, dar solidaritatea la romani este o vorba de dansii inventata. Pe de alta parte dupa 19 ani in care tot sistemul politic si executiv a inselat increderea publica pentru a-si insusi beneficii personale, cum poti sa te simti reprezentat de ei si cum poti sa mai crezi ca facand un efort, la indemnul lor, se poate intampla ceva bun pentru tine sau mai bine zis nu se intampla ceva bun doar pentru ei?! Oamenii nu mai au incredere. Mai curand ar da crezare unui prezentator tv decat oricarui reprezentat al statului sau al vreunei institutii. Cu greu invatam sa ne asumam situatii si sa actionam in incercarea de depasire a unei crize. Ne lipseste orgoliul ca tara si popor,ne lipseste identitatea, ne lipseste ambitia, ne lipsesc liderii si mai ales ne lipseste coerenta. Luati rand pe rand, fiecare dintre noi am fi dispusi sa facem ceva sa fie mai bine, dar nu mai avem incredere ca ceea ce ni se spune sa facem este intr-adevar bine pentru noi. Deja ne-a intrat in reflex sa ne intrebam ce si mai ales cui ii iese ceva la afacerea asta. Si din pacate nici nu ne inselam prea tare. In fiecare criza cineva a stiut sa se pozitioneze bine si sa iasa castigat. Ideea este daca acel cineva care castiga din toate astea, poate oferi o solutie si pentru restul...

Resimt greutatea acestui an si recunosc ca pana si eu ma simt depasita de evenimente si tot ce pot sa fac este sa astept sa vad ce se va intampla. Cate planuri iti poti face cand nu stii ce s-ar putea intampla? Poti sa nu mai ai asteptari de mai bine, poti accepta ca va fi un an mai rau decat oricare altul anterior, dar nu poti sa faci nimic sa preintampini ceva abstract...

zapada...

Astept de ceva vreme sa se intample ceva frumos, sa pot relua sirul gandurilor mele pe acest blog.

Am ignorat criza financiara, nu pentru ca nu m-ar preocupa ci pentru ca nu am reusit sa-i inteleg toate aspectele si nu-mi place sa fac presupuneri pe teme care nu-mi sunt la indemana. A inceput razboiul din Gaza si am tacut... Un sir lung de evenimente care-si au radacini adanci in istorie si care se leaga unele de altele. Fiecare detaliu schimba perspectiva. Rusia a inceput santajul energetic pe fondul celor doua mari evenimente. Dincolo de toate astea ramane tristetea si resemnarea noastra. Am trecut intr-un nou an incercand sa ne incurajam unii pe altii ca va fi un an bun, poate mai bun sau macar cat se poate de bun. Am inceput sa apelam la stereotipuri de genul "sanatosi sa fim ca restul le ducem noi", lasandu-ne pe mana divinitatii sa ne scoata din impas...

Eu am avut curajul sa-mi spun ca va fi un an greu, mult mai prost decat precedentul, nu m-am bucurat de artificiile de revelion si nici de divertismentul ieftin cu care s-a incercat distrarea oamenilor. Am zambit amar... si am zis ca sper doar sa treaca repede si macar sa fie doar anul asta unul greu...

Astazi am reusit sa ma refugiez insa in bucuria acestei dupa-amiezi de iarna, cand fulgi mari se asterneau jucausi peste tot. Am iesit afara si am zambit din tot sufletul si am reusit sa ma detasez de toate grijile si gandurile... Este o seara de basm de care ma bucur. Am regasit aceasta bucurie si la altii si curand am constatat ca uneori ai si avantaje, daca nu esti sofer. Aceasta ninsoare minunata a divizat totul in doua: pietoni si soferi. Si am vazut multi oameni tristi, soferi... care au vazut o alta lume decat mine.
Pentru bucuria de a savura un spectacol de basm cu inocenta unui copil, imi multumesc acum pentru ca am amanat la infinit sa devin sofer...

Ninge si e frumos uneori sa te bucuri de momente magice si sa amani grijile si supararile si sa-ti redescoperi spiritul ludic.