De o saptamana jumatate ma confrunt cu o situatie inedita, traiul de burlac. Mi-a luat ceva sa reusesc sa ma dezmeticesc si sa culeg impresii pentru a vi le impartasi.
La inceput am pornit cu entuziasm, m-am apucat voiniceste de curatenie in casa, cu veselie si curaj.
Curand insa a venit momentul adevarului… ora mesei, bucataria goala, masa pustie, frigiderul neprimitor,
“las’ ca mananc mai incolo… Fumez o tigare acum”
Ei bine nici tigarea nu mai are gust si este extraordinar de lunga pentru linistea din jur. O stingi la jumate si spui ca probabil esti obosit.
Pleci sa te uiti la televizor, brusc nimic nu mai e interesant, nu mai ai rabdare sa te uiti la nimic si zappezi fara sens o vreme pana cand constati ca nu ai chef de fapt sa te uiti la televizor, e doar un gest reflex… Motanul vrea sa fie mangaiat, dar nici de motan n-ai chef si il eviti facand slalom prin casa si ajungand in final sa fii urmarit constant de el, care nu intelege de ce, brusc, nu-l mai mangaie nimeni. De ciuda, se razbuna pe canapelele din sufragerie, la care stie ca tii foarte mult. Dar acum nu mai conteaza, si-asa nu mai sta nimeni in sufragerie, si-asa nu mai vine nimeni in vizita…
Dupa o seara lunga bantuind pe net … adormi increzator in ziua ce va sa vie… Abia atipesti si te trezesti speriat: cat e ceasul? Cum ma scol maine, trebuie sa invat sa pun alarma. Cum se pune alarma la telefon? Si oare cum suna??? O potrivesti si speri sa te trezesti inainte de a te speria ea…
Incepi o dimineata cu noaptea in cap din cauza unui motan care si-a facut reflexul pavlovian dupa programul altuia si care neconditionat la orele 6 trecute fix urla de foame. Te trezesti buimac si-i dai sa manance zicandu-ti ca in fond nici n-aveai nevoie de alarma… Adormi la loc, insa, si evident te trezesti speriat de alarma si pornesti in viteza, cu tabieturile obisnuite zicandu-ti ca nu e chiar asa de rau. Dupa dus si imbracat, bagi telefonul in geanta si mergi spre bucatarie. Te uiti la ceasul de pe perete cum faci in fiecare dimineata, constati ca esti in grafic si esti multumit. Pana in momentul in care vrei sa te asezi si sa-ti aprinzi tigarea si constati ca nu e facuta cafeaua, logic.
Pui apa, pui zaharul si astepti pret de jumate de tigare sa fiarba. Pui cafeaua si apoi deja obosit de atata agitatie te asezi la ultima tigare inainte de plecare. Cafeaua e aburinda, totul pare perfect, doar ca e mult prea liniste si nu ai cu cine schimba o vorba, nu stii ce s-a mai intamplat, nici cum va fi vremea si cafeaua frige si tigarea e amara… si ceasul merge prea repede dimineata, fata de cat de greu se misca seara cand astepti sa se termine tot.
N-o sa iau zilele la rand sa va plictisesc, cert este ca, garantat, slabesti, negasind nici un sens sa mananci singur si de multe ori constatand ca nici n-ai ce. Te duci la cumparaturi si iei ce iti place, wow, iti faci de cap! Si a jungi acasa cu o sacosa plina de jeleuri, fursecuri, inghetzata, cola, puding, fructe, lapte pentru motan… “Ok si mancarea unde e?… Aha, deci de acum trebuie sa trec si pe la raioanele celelalte unde e frig… iar o sa fac carcei stand sa ma hotarasc ce sa iau de mancare..”
Acasa… e drept nimeni nu mai insira nimic in urma ta, e curat asa cum ai lasat, toate sunt la locul lor, dar gunoiul nu mai dispare in mod misterios cum se intampla inainte, asa cum nici cosul de rufe nu se mai umple atat de repede cum erai obisnuit si trebuie sa-ti calculezi cu ce te mai imbraci, pana strangi rufe destule pentru o masina…
Curand inveti si sa mananci conversand cu un motan enervant, sa-ti bei cafeaua povestindu-i ce vei face azi, iar seara intrebandu-l pe el ce-a mai facut, caci seara este tare vorbaret dupa o zi de stat singur si-ti povesteste si ce-au facut vecinii.
La inceput am pornit cu entuziasm, m-am apucat voiniceste de curatenie in casa, cu veselie si curaj.
Curand insa a venit momentul adevarului… ora mesei, bucataria goala, masa pustie, frigiderul neprimitor,
“las’ ca mananc mai incolo… Fumez o tigare acum”
Ei bine nici tigarea nu mai are gust si este extraordinar de lunga pentru linistea din jur. O stingi la jumate si spui ca probabil esti obosit.
Pleci sa te uiti la televizor, brusc nimic nu mai e interesant, nu mai ai rabdare sa te uiti la nimic si zappezi fara sens o vreme pana cand constati ca nu ai chef de fapt sa te uiti la televizor, e doar un gest reflex… Motanul vrea sa fie mangaiat, dar nici de motan n-ai chef si il eviti facand slalom prin casa si ajungand in final sa fii urmarit constant de el, care nu intelege de ce, brusc, nu-l mai mangaie nimeni. De ciuda, se razbuna pe canapelele din sufragerie, la care stie ca tii foarte mult. Dar acum nu mai conteaza, si-asa nu mai sta nimeni in sufragerie, si-asa nu mai vine nimeni in vizita…
Dupa o seara lunga bantuind pe net … adormi increzator in ziua ce va sa vie… Abia atipesti si te trezesti speriat: cat e ceasul? Cum ma scol maine, trebuie sa invat sa pun alarma. Cum se pune alarma la telefon? Si oare cum suna??? O potrivesti si speri sa te trezesti inainte de a te speria ea…
Incepi o dimineata cu noaptea in cap din cauza unui motan care si-a facut reflexul pavlovian dupa programul altuia si care neconditionat la orele 6 trecute fix urla de foame. Te trezesti buimac si-i dai sa manance zicandu-ti ca in fond nici n-aveai nevoie de alarma… Adormi la loc, insa, si evident te trezesti speriat de alarma si pornesti in viteza, cu tabieturile obisnuite zicandu-ti ca nu e chiar asa de rau. Dupa dus si imbracat, bagi telefonul in geanta si mergi spre bucatarie. Te uiti la ceasul de pe perete cum faci in fiecare dimineata, constati ca esti in grafic si esti multumit. Pana in momentul in care vrei sa te asezi si sa-ti aprinzi tigarea si constati ca nu e facuta cafeaua, logic.
Pui apa, pui zaharul si astepti pret de jumate de tigare sa fiarba. Pui cafeaua si apoi deja obosit de atata agitatie te asezi la ultima tigare inainte de plecare. Cafeaua e aburinda, totul pare perfect, doar ca e mult prea liniste si nu ai cu cine schimba o vorba, nu stii ce s-a mai intamplat, nici cum va fi vremea si cafeaua frige si tigarea e amara… si ceasul merge prea repede dimineata, fata de cat de greu se misca seara cand astepti sa se termine tot.
N-o sa iau zilele la rand sa va plictisesc, cert este ca, garantat, slabesti, negasind nici un sens sa mananci singur si de multe ori constatand ca nici n-ai ce. Te duci la cumparaturi si iei ce iti place, wow, iti faci de cap! Si a jungi acasa cu o sacosa plina de jeleuri, fursecuri, inghetzata, cola, puding, fructe, lapte pentru motan… “Ok si mancarea unde e?… Aha, deci de acum trebuie sa trec si pe la raioanele celelalte unde e frig… iar o sa fac carcei stand sa ma hotarasc ce sa iau de mancare..”
Acasa… e drept nimeni nu mai insira nimic in urma ta, e curat asa cum ai lasat, toate sunt la locul lor, dar gunoiul nu mai dispare in mod misterios cum se intampla inainte, asa cum nici cosul de rufe nu se mai umple atat de repede cum erai obisnuit si trebuie sa-ti calculezi cu ce te mai imbraci, pana strangi rufe destule pentru o masina…
Curand inveti si sa mananci conversand cu un motan enervant, sa-ti bei cafeaua povestindu-i ce vei face azi, iar seara intrebandu-l pe el ce-a mai facut, caci seara este tare vorbaret dupa o zi de stat singur si-ti povesteste si ce-au facut vecinii.
Te obisnuiesti sa deschizi televizorul si sa-l lasi acolo sa mearga pentru zgomot, in timp ce tu citesti ceva sau vorbesti pe net cu cineva, tzigarile incet, incet isi recapata gustul si constati ca nu se moare de singuratate. Te mai salbaticesti, dar asta este viata.
Weekendurile sunt lungi si triste, aviz amatorilor, niciodata sa nu va prinda weekendul fara program, pentru ca brusc constati cat de mult timp petreci la serviciu si cat de putin antrenament mai ai sa-ti umpli propria viata cu ceva.
Oricat de constient ai fi ca de-acum esti singur, multa vreme ramane senzatia ca mai trebuie sa vina cineva, asa cum multa vreme reflexul de a te duce direct acasa si nicaieri altundeva va persista. Nu mai stii sa-ti faci program, nu mai ai spontaneitate, nu mai ai curiozitate, ramai mult timp cu inertia vietii dinainte si mereu iti spui: maine poate ma duc la o plimbare, sau poate la un film, sau la o librarie… Nu esti obisnuit sa suni pe nimeni si nici nu-ti trece prin cap ca ai putea sa iesi cu prieteni in oras, esti o umbra umblatoare a fostei tale vieti in cautarea unei identitati.
Weekendurile sunt lungi si triste, aviz amatorilor, niciodata sa nu va prinda weekendul fara program, pentru ca brusc constati cat de mult timp petreci la serviciu si cat de putin antrenament mai ai sa-ti umpli propria viata cu ceva.
Oricat de constient ai fi ca de-acum esti singur, multa vreme ramane senzatia ca mai trebuie sa vina cineva, asa cum multa vreme reflexul de a te duce direct acasa si nicaieri altundeva va persista. Nu mai stii sa-ti faci program, nu mai ai spontaneitate, nu mai ai curiozitate, ramai mult timp cu inertia vietii dinainte si mereu iti spui: maine poate ma duc la o plimbare, sau poate la un film, sau la o librarie… Nu esti obisnuit sa suni pe nimeni si nici nu-ti trece prin cap ca ai putea sa iesi cu prieteni in oras, esti o umbra umblatoare a fostei tale vieti in cautarea unei identitati.
Ei, draga mea, am citit tot ce ai scris pe nerasuflate incercand sa urmez cat de cat directia impusa de randurile tale, care drept sa-ti spun m-au cam bulversat, pentru ca am urcat si am coborat rapid, am simtit debusolare, nostalgie, ironie amara, speranta, neputinta, singuratate, spaima, resemnare, liniste, iar ironie, un amestec ciudat pe care l-am “vizionat” rapid (ca asa face creierasul meu, lucreaza cu “planse” pe care le imagineaza si mi le proiecteaza pentru imbogatirea informatiei) si am concluzionat: exact ca in visul meu!!!
RăspundețiȘtergereSa ma explic: in tineretile mele adolescentine, pe cand notiunile mele legate de “cuplu” erau zero, pe cand nu concepeam nevoia existentei unui barbat in viata mea si refuzam categoric ideea de a ma casatori vreodata si de a “imparti” totul cu cineva, aveam un vis, un ideal de viata al femeii ce aveam sa fiu la 30 de ani, tot o succesiune de “planse” proiectate de creierasul meu, in care elementele esentiale erau: apartament (musai) la bloc, calculator, si o pisica negru cu alb, care sa ma astepte cu drag acasa atunci cand aveam sa ma intorc de la serviciu. Atat credeam eu ca e necesar pentru o viata frumoasa si linistita.
Este in mod cert o idee naiva, precara, puerila, etc, nascuta evident dintr-o frustrare (sau mai multe), dar ma mai gandesc din cand in cand la ea, ca la oaza mea de liniste… Poate te ajuta si pe tine… sau, daca nu, poate macar te amuza... Tot e bine...
Pup!
Cam asta incerc sa fac, sa ma gandesc ca totul pleaca de la punctul zero si sa incerc sa construiesc un nou univers din tot ceea ce am.
RăspundețiȘtergereSi de-asta in ciuda dramei in sine caut umorul situatiilor si incerc sa privesc cu zambetul pe buze tot ce fac sau nu fac bine.
Multumesc mult pt imaginea oazei de liniste care chiar e tentanta :))
am o problemain a scrie ceva ce sa poti afisa.macar vei citi tu.raman la parerea ca poti citi regretul despartirii in orice rand ai scris.e greu de inteles cum nu putem sa ne facem intelesi(sunt stii bine in aceeasi situatie).ce e asa greu ca celalalt sa inteleaga ca nu conteaza o hartie,ca nu exista doar "eu" intr-o relatie.ca intr-o relatie ceea ce o face sa mearga sunt lucrurile marunte si nu cele teatrale.o floare,un suras,o vorba buna,un strop de ambitie,o plimbare impreuna,un gram de ajutor...multe multe maruntisuri.trist e ca lucrurile astea nu se vad nici cand sunt evidente ,poate doar cand e prea tarziu.si de obicei nu sunt recunoscute("asa multe prostii vrea" sau "iar rahaturi de-astea?").e greu pt.ca de acum nu mai vei fi indulgenta,vei avea un aer de pretentioasa pt.ca asa vei fi,si o sa fie o perioada foarte dificila.de incredere in cineva nu mai vorbim.iar acum,dupa atatea "incurajari",am sa iti spun doar ca mereu vei compara.din tot sufletul iti doresc sa ai parte de un rezultat bun in favoarea ta.
RăspundețiȘtergereOrice despartire este dificila si dureroasa. Toti am simtit asa ceva in viata noastra. Insa, toate sunt o chestiune de optiune, de vointa, de resurse, de viata pana la urma. M-am gandit de nenumarate ori in viata mea de aproape 24 de ani de casnicie sa renunt, sa plec, desigur din varia motive dar toate legate de viata. Eu nu am avut curajul s-o fac. Este adevarat ca si motivele ar fi fost "foarte comune"...lipsite de senzational. Totdeauna am ales sa raman si sa merg mai departe....Oricum, singur sau in doi, dupa o perioada se instaleaza singuratatea....Singuratatea alergatorului de cursa lunga....Deci, singuratatea este doar un concept relativ. In toate momentele importante din viata, practic, suntem singuri....iar restul, este o chestiune de viata sociala, de resurse, de vointa, adica de viata! Am invatat ceva extrem de important de la cineva muuuuult mai tanar decat mine...."In viata nu exista probleme, exista doar solutii!" Eu zic ca avea si are dreptate. Dar....fiecare stie pentru sine....
RăspundețiȘtergere