E toamna si frunzele se astern tacut pe pamantul rece si jilav… Sub cerul plumburiu ne continuam drumul obisnuit, un pic mai tacuti, un pic mai ganditori, evident resemnati…
Ma refugiez in lumea amintirilor cand toamna era o incantare, cu simfonia de culori si mantia-i schimbatoare, cu dansul culorilor in aerul rece care iti trezea simturile si te facea sa te simti viu. Aud fosnetul frunzelor sub pasii mei... cu fiecare fosnet, fiecare pas devine mai vioi, cu fiecare pas cadentat, un zambet apare in suflet, e o splendoare unica, in parfumul toamnei, de care am uitat... toti...
Nu ne mai bucuram de culoare, nu ne mai bucuram de parfum, nu ne mai bucuram de clipe... Nu mai e nimic frumos in viata noastra si nimic nu mai anunta ceva frumos la orizont... Ne zbatem infinit sa ne zidim intr-o lume rece, de care credem ca avem nevoie, pe care ne e teama sa o pierdem si-n care murim treptat.
Nu am nevoie de confirmari si nici de explicatii. Fiecare stim de ce e asa si parca toti suntem tot mai neputiinciosi. Am renuntat sa credem ca putem schimba ceva, am renuntat sa credem ca orice am face mai conteaza, ne rezervam dreptul de a mai trai intr-o lume izolata, la amurg, intr-o lume paralela si absolut artificiala, o viata personala conectata la aparate si sustinuta artificial doar pentru ca nu putem sa ne despartim de noi de tot...
Ma refugiez in lumea amintirilor cand toamna era o incantare, cu simfonia de culori si mantia-i schimbatoare, cu dansul culorilor in aerul rece care iti trezea simturile si te facea sa te simti viu. Aud fosnetul frunzelor sub pasii mei... cu fiecare fosnet, fiecare pas devine mai vioi, cu fiecare pas cadentat, un zambet apare in suflet, e o splendoare unica, in parfumul toamnei, de care am uitat... toti...
Nu ne mai bucuram de culoare, nu ne mai bucuram de parfum, nu ne mai bucuram de clipe... Nu mai e nimic frumos in viata noastra si nimic nu mai anunta ceva frumos la orizont... Ne zbatem infinit sa ne zidim intr-o lume rece, de care credem ca avem nevoie, pe care ne e teama sa o pierdem si-n care murim treptat.
Nu am nevoie de confirmari si nici de explicatii. Fiecare stim de ce e asa si parca toti suntem tot mai neputiinciosi. Am renuntat sa credem ca putem schimba ceva, am renuntat sa credem ca orice am face mai conteaza, ne rezervam dreptul de a mai trai intr-o lume izolata, la amurg, intr-o lume paralela si absolut artificiala, o viata personala conectata la aparate si sustinuta artificial doar pentru ca nu putem sa ne despartim de noi de tot...
Da, asa este, in general asa se intampla! Dar, daca ma uit de exemplu la poza ta, cu fata ta zambitoare de copil cel putin bucuros (iertare dar in poze nu-ti arati varsta oricare ar fi ea...), nu pot sa nu incerc o clipa de bucurie pentru faptul ca in momentul pozei aveai puterea de a zambi. Acelasi lucru mi se intampla cand ma duc acasa si catelusul meu Rocky (Shi-Tzu) sta in capul scarilor si da coada din el de bucurie ca am ajuns acasa! E un moment de bucurie care alunga toata mizeria de peste zi. El este singurul care se bucura ca ma vede! Dar este! Cineva, un catelus, complet nevinovat si extrem de sincer! Si, iaca, din cateva maruntisuri fara insemnatate aparenta, am puterea de a merge mai departe pentru ca....este cineva care ma iubeste si pe mine! Deci, contez!
RăspundețiȘtergere