Ktyn atunci si acum...

Atunci cand nu poti gasi o explicatie pentru ce se intampla, atunci cand refuzi sa crezi ca ceva anume s-a intamplat cu un scop anume sau cand pur si simplu nu poti sa-ti explici cum de a fost posibil sa se intample asa ceva, accepti absurdul situatiei si te resemnezi sau incerci sa-i dai un sens...
Polonezii indoliati si absolut ravasiti de pierderea de la Katyn au avut puterea sa-i dea un sens. In ciuda durerii care de multe ori te face sa cauti un vinovat si care de cele mai multe ori cere dreptate sau razbunare, polonezii au avut maturitatea de a da un sens... cinic si dureros, dar un sens care sa-i faca sa accepte a doua pierdere a elitei tarii lor... Doar pierderea unei a doua elite a facut ca dezastru de la Katyn din 1940 sa fie cunoscut lumii intregi, fapt care nu s-ar fi intamplat daca reprezentantii polonezi ar fi ajuns cu bine la Katyn si ar fi depus coroanele de flori in memoriam... Katyn este acum in mintea tuturor locul in care Polonia si-a pierdut de doua ori elitele si nimic nu va mai putea sa stearga acest fapt din memoria noastra... E o consolare dureroasa pentru o tara care face eforturi mari sa nu dea curs furiei, frustrarii si durerii in fata destinului potrivnic.
Admir demnitatea si diplomatia acestui popor si plec capul si indrept un gand pios catre ce au murit la Katyn acum... si atunci...

Dupa 10 ani

2000

2010

Se implinesc 10 ani de cand am parasit Sinaia pentru Bucuresti, de cand am parasit casa parinteasca pentru a porni pe drumul meu, de cand am parasit invatamantul pentru ceva mai bun, de cand eram studenta in ultimul an, de cand eram inocenta si visatoare.
Ce am pierdut in 10 ani?
Am pierdut inocenta, am pierdut candoarea, am pierdut un univers (odata cu moartea mamei), am pierdut o familie (odata cu plecarea fratilor in tari straine), am pierdut o casa, am pierdut o casnicie, am pierdut increderea in oameni, am pierdut timpul acordat cititului, am pierdut vacantele linistite si plimbarile pe munte.
Ce-am castigat in 10 ani?
Am castigat o experienta, care ma face sa ma simt mai sigura si mai increzatoare, am invatat ca stiu si pot construi, am castigat niste prieteni buni, am cunoscut niste oameni deosebiti, am constatat ca am puterea de a merge mai departe oricat de mare ar fi pierderea, am dobandit intelepciune, am invatat ce e rabdarea, am ajuns la o maturitate care, dincolo de parul carunt, se simte in felul in care inteleg viata si oamenii, am castigat respectul celor din jur, am avut curajul de a-mi infrunta cea mai mare temere: singuratatea si am obtinut cel mai mare premiu: de a constata ca nu ucide, ba din contra te face mai puternic, am sansa de a spera si de a simti ca exista intotdeuna un nou inceput, daca iti pastrezi sufletul deschis spre viata.

Am marea sansa de a ma regasi tot eu, la fel de copila, un pic mai matura, cu aceleasi idealuri, dar cu o viziune mai clara asupra a ceea ce vreau si mai ales a ceea ce pot.
Unde sunt dupa 10 ani?
Unde eram si acum 10 ani, la inceput de drum, din nou studenta, inca visatoare. Mai saraca, fara mama si cu fratii departe, dar mai puternica si mai sigura pe mine.
Ce regret dupa 10 ani?
Unele alegeri, unele decizii, lipsa altor alegeri, lipsa altor decizii, regret enorm disparitia mamei si faptul ca eu nu sunt mama la randul meu
Ce-mi doresc dupa 10 ani?
Sa am curaj sa incep o noua viata si da, imi doresc o casa numai a mea si sansa de a construi ceva durabil.
Unde ma vad peste 10 ani?
Pe-aproape… dar mai tanara, mama a doi copii, zambitoare si implinita.
Cocluzia?
Sunt o visatoare si zambesc… si la fel sper sa fiu si peste alti 10 ani.

Despre limite si limitari

Ma gandeam la aceasta lume nebuna in care traim, nerabdatoare si pripita… la noi care alergam si abia in timp ce alergam incercam sa ne gandim de ce alergam de fapt. La faptul ca nu mai avem ragazul sa stam sa meditam la ce am facut si ce avem de facut, la deciziile pe care le luam din mers si le adaptam la fel, lasand detaliile la urma fara a intelege ca de fapt detaliile sunt cele care dau conturul final lucrurilor.
Ne zidim in niste realitati cu senzatia sterila de acces la informatie, de accesibilitate, de spatialitate, de globalizare, izolandu-ne de fapt intr-un univers golit de sensuri, spectatori ai unei vieti conditionate de mercantilism, de consumism, de inoculare media, de trenduri si mondenitati.
Si avem doua optiuni, ori ne integram si atunci ne preocupa sa fim cool si trendy, serviciu bun, partener la inaltime, financiar, social etc, adaptati la moda si tendinte, la zi cu evenimentele mondene, integrati intr-un grup social la inaltimea telurilor de ascensiune si vesnic preocupati de a ne mentine in acel trend. Deja nu mai conteaza daca ne place sau nu, devine un “must” sa ai masina x, hainele y, sa mergi la concertul z s.a.m.d
Sau... sa ramanem rupti de aceasta realitate, vesnic in contratimp cu tendintele, intotdeuna depasit de evenimente, traind in vecinatatea unei realitati, dominati de o majoritate care oricum isi impune punctul de vedere prin superioritatea numerica, vesnic in minoritate, cu pareri, atitudini si actiuni singulare, usor arhaice in comparatie cu tendintele si fara nicio sansa de a influenta in vreun fel evolutia celor din jur. Un soi de protest obositor care ne arata ca de fapt suntem niste inadaptati.
Pana unde sunt limitele noastre si de unde incep limitarile? Sunt limitele date de principiile de viata? Si cat de permisive sunt principiile? Cat de maleabili suntem incercand sa fim principiali si cat de ipocriti suntem cand incercam sa parem principiali, dar in acelasi timp lasam limitele principiilor sa flambeze usor. Cat de lipsiti de principii suntem daca renuntam la niste principii in favoarea altora in incercarea de adaptare la o lume care te obliga sa ramai pe val sau sa te ineci? Unde sunt limitarile si cat de mult ne dam seama de ele?
Cand realizam ca ne limitam cand ne inchidem intr-o lume in care totul ne este prezentat de altii, fara sa ne gandim de ce aleg sa ne prezinte realitatea in acel fel? Cand realizam ca ne limitam cand ne raportam la cei din jur din dorinta de integrare si ca fiecare renuntare la ceea ce suntem, ne limiteaza la ceea ce vor ei sa fim? Cat ne mai pasa ca incercand sa ne deschidem unei lumi pragmatice ne limitam universul, eul si tot ce e unic in noi si ne parasim putin cate putin?! Cat mai putem sa tinem la lumea noastra, la visuri si sperante, la planuri si perspective? Cat mai putem conta pe noi si pe ceilalti?
Impresia de spatialitate si de accesibilitate este atat de tentanta incat din dorinta de cunoastere cadem prada propriei insatietati: “cu siguranta se poate mai bine, sigur exista ceva mai bun, mai bine mai astept si poate mai apare ceva” sau alegem sa ne pastram rezerva de a nu face alegeri finale, ca “nu se stie niciodata”... si traim intr-un provizorat dand senzatia ca ar fi o alegere voita, dar fiind doar o alegere de moment, noi asteptand in continuare si crezand in ceva mai bun... Ce e rau in asta? Faptul ca nu mai stim sa ne dedicam nici unei idei, nici unei persoane, niciunui principiu de viata. Fluctuam in functie de tensiunea oscilanta din jurul nostru si nu mai avem puterea asumarii propriilor decizii...
Cum vad eu lumea? Foarte nehotarata, foarte nesigura si fara niciun fel de delimitari. Nu mai exista limite dincolo de care ceva nu mai e posibil. Traim intr-o lume in care orice e posibil si mi se pare obositor sa tot gandesti toate combinarile de n luate cate k pentru a evalua posibilitatile si probabilitatile...
Da, ma simt neadaptata, limitata intr-un univers inca supus unor principii statornice si total rigida la limitarile acestei lumi pline de perspective si oportunitati.

Institutul Cantacuzino

Iata o stire care a reusit sa ma scoata amorteala...

"Agenţia Naţională a Medicamentului (ANM) a retras Institutului "Cantacuzino", în februarie, autorizaţia de punere pe piaţă a produselor injectabile, inclusiv a vaccinurilor, întrucât i-a expirat standardul de bune practici de fabricaţie. "

E trist si se intampla in Romania. Avem un institut national de cercetare in micro-biologie cu renume international, transformat in Regie Autonoma, extrabugetar si lasat sa moara...

Am intrat pe site-ul institutului si citind istoricul am ajuns la urmatorul paragraf dincolo de care cu greu am reusit sa trec:

"Activităţile desfăşurate de către institut au urmat aceleaşi coordonate de producţie, cercetare, sănătate publică si învăţământ. Din nefericite, având in vedere ca activitatea principala a Institutului Cantacuzino era cea de producţie, statutul de instituţie publică extrabugetară s-a dovedit an de an din ce in ce mai puţin adecvat activităţilor de producţie şi comerciale ale Institutului Cantacuzino. Imposibilitatea de a contracta credite, trecerea fondurilor institutului la Trezorerie cu consecinţe in scăderea dobânzilor, si trecerea la buget a fondurilor aflate in trezorerie la sfârşitul anului, obligativitatea de a goli contul valutar la fiecare sfârşit de an sunt doar câteva exemple."

De ce s-a ajuns aici? si cum putem, intr-o astfel de situatie, in loc sa gasim o solutie de iesire din impas sa luam o decizie care sa aiba consecinte atat de grave?

Ce va urma? E absolut logic: importul de vaccinuri, de seruri si de reactivi biologici.

Probabil ne vor convinge ca e si mai ieftin si mai bine asa si de fapt tot procesul de productie al institutului era o mare pierdere si mult mai ieftin si mai bine este sa importam. De unde, prin cine? asta deja nu ne mai intereseaza. Totul este sa le iasa...

Ne pierdem identitatea prin crize si tranzitii, ne pierdem reperele si putinele atuuri pe care le mai aveam.

Epilog

Desi decizia de suspendare a productiei de vaccinuri a Institutului Cantacuzino a fost luata pe 8 februarie, doar dupa ce aceasta informatia a ajuns in presa a devenit un subiect important si au inceput sa se agite apele.

In consecinta Institutul este in proces de retehnologizare, proces care se va incheia la sfarsitul acestui an si pana atunci se va cauta o solutie de prelungire a activitatii acestuia. Ministerul Sanatatii a dat un comunicat de presa in care a precizat: "vaccinurile produse pana in prezent de Cantacuzino sunt corespunzatoare normelor nationale si internationale de calitate."

Dar ceea ce m-a bucurat intr-adevar a fost afirmatia domnului doctor Adrian Streinu Cercel care a spus ca se cauta o formula de declarare a Institutului Cantacuzino obiectiv de interes strategic national.

Ei da!

In sfarsit am si eu o satisfactie!