Despre limite si limitari

Ma gandeam la aceasta lume nebuna in care traim, nerabdatoare si pripita… la noi care alergam si abia in timp ce alergam incercam sa ne gandim de ce alergam de fapt. La faptul ca nu mai avem ragazul sa stam sa meditam la ce am facut si ce avem de facut, la deciziile pe care le luam din mers si le adaptam la fel, lasand detaliile la urma fara a intelege ca de fapt detaliile sunt cele care dau conturul final lucrurilor.
Ne zidim in niste realitati cu senzatia sterila de acces la informatie, de accesibilitate, de spatialitate, de globalizare, izolandu-ne de fapt intr-un univers golit de sensuri, spectatori ai unei vieti conditionate de mercantilism, de consumism, de inoculare media, de trenduri si mondenitati.
Si avem doua optiuni, ori ne integram si atunci ne preocupa sa fim cool si trendy, serviciu bun, partener la inaltime, financiar, social etc, adaptati la moda si tendinte, la zi cu evenimentele mondene, integrati intr-un grup social la inaltimea telurilor de ascensiune si vesnic preocupati de a ne mentine in acel trend. Deja nu mai conteaza daca ne place sau nu, devine un “must” sa ai masina x, hainele y, sa mergi la concertul z s.a.m.d
Sau... sa ramanem rupti de aceasta realitate, vesnic in contratimp cu tendintele, intotdeuna depasit de evenimente, traind in vecinatatea unei realitati, dominati de o majoritate care oricum isi impune punctul de vedere prin superioritatea numerica, vesnic in minoritate, cu pareri, atitudini si actiuni singulare, usor arhaice in comparatie cu tendintele si fara nicio sansa de a influenta in vreun fel evolutia celor din jur. Un soi de protest obositor care ne arata ca de fapt suntem niste inadaptati.
Pana unde sunt limitele noastre si de unde incep limitarile? Sunt limitele date de principiile de viata? Si cat de permisive sunt principiile? Cat de maleabili suntem incercand sa fim principiali si cat de ipocriti suntem cand incercam sa parem principiali, dar in acelasi timp lasam limitele principiilor sa flambeze usor. Cat de lipsiti de principii suntem daca renuntam la niste principii in favoarea altora in incercarea de adaptare la o lume care te obliga sa ramai pe val sau sa te ineci? Unde sunt limitarile si cat de mult ne dam seama de ele?
Cand realizam ca ne limitam cand ne inchidem intr-o lume in care totul ne este prezentat de altii, fara sa ne gandim de ce aleg sa ne prezinte realitatea in acel fel? Cand realizam ca ne limitam cand ne raportam la cei din jur din dorinta de integrare si ca fiecare renuntare la ceea ce suntem, ne limiteaza la ceea ce vor ei sa fim? Cat ne mai pasa ca incercand sa ne deschidem unei lumi pragmatice ne limitam universul, eul si tot ce e unic in noi si ne parasim putin cate putin?! Cat mai putem sa tinem la lumea noastra, la visuri si sperante, la planuri si perspective? Cat mai putem conta pe noi si pe ceilalti?
Impresia de spatialitate si de accesibilitate este atat de tentanta incat din dorinta de cunoastere cadem prada propriei insatietati: “cu siguranta se poate mai bine, sigur exista ceva mai bun, mai bine mai astept si poate mai apare ceva” sau alegem sa ne pastram rezerva de a nu face alegeri finale, ca “nu se stie niciodata”... si traim intr-un provizorat dand senzatia ca ar fi o alegere voita, dar fiind doar o alegere de moment, noi asteptand in continuare si crezand in ceva mai bun... Ce e rau in asta? Faptul ca nu mai stim sa ne dedicam nici unei idei, nici unei persoane, niciunui principiu de viata. Fluctuam in functie de tensiunea oscilanta din jurul nostru si nu mai avem puterea asumarii propriilor decizii...
Cum vad eu lumea? Foarte nehotarata, foarte nesigura si fara niciun fel de delimitari. Nu mai exista limite dincolo de care ceva nu mai e posibil. Traim intr-o lume in care orice e posibil si mi se pare obositor sa tot gandesti toate combinarile de n luate cate k pentru a evalua posibilitatile si probabilitatile...
Da, ma simt neadaptata, limitata intr-un univers inca supus unor principii statornice si total rigida la limitarile acestei lumi pline de perspective si oportunitati.