Paradoxul ca lectie de viata

Am fost si raman o persoana conflictuala, imi place adesea sa spun ca ma defineste paradoxul... Am iubit intotdeuna paradoxul, poate ca el a reusit cel mai bine sa-mi "explice" lumea asta. Starile conflictuale, zbaterile si toate actiunile in contrast cu ideile care le-au stat la baza...toate au fost mereu paradoxale si astfel am gasit o explicatie atunci cand logica mea nu mai avea una.

E un paradox ca, desi constat uitandu-ma in calendar, ca timpul trece cu repeziciune, ceea ce simt in fapt este ca timpul trece greu, am uneori senzatia ca ma chinuie cu fiecare clipa inceata a lui. Da, stiu, imi veti spune ca nu timpul trece greu ci ca eu am alte asteptari de la clipa urmatoare si dezamagirea mea in fata clipelor la fel ma face sa resimt ca ele trec greu. Superficial vorbind asta simt...

E un paradox faptul ca desi cartea de identitate imi dezvaluie o varsta, eu ma simt extren de tanara si actionez ca si cum acel timp, care paradoxal simt ca trece greu, mai este inca destul pentru mine sa incep sa-mi traiesc viata. Paradoxul acestui paradox este ca desi ma simt tanara in fapt sunt foarte obosita de atata viata, de atatea realitati crude, de atata experienta. Fug de propriile-mi dezamagiri, fug de propria-mi viata, evadez in imaginatie si ma simt tanara ca sa pot compensa esecurile, deziluziile, suferintele si disparitiile din viata mea?!

Paradoxal atata vreme cat am avut sperante, asteptari si incredere toate in jurul meu s-au naruit, mi-am irosit toate resursele si am folosit toate variantele posibile in incercarea de a realiza ceva, cand le-am pierdut pe toate am inceput incet, incet sa construiesc. Am ajuns sa ma tem sa mai fac planuri pe termen lung, acum merg cu pasi mici, in etape, lucrand pe planurile unde merge ceva, fara a ma mai opri si impiedica de ceea ce oricum nu merge... Probabil e o lectie pe care eu trebuia sa o invat experimentand...

Si paradoxal, cand nimic nu mai parea ca mai poate fi dres, cand toate pareau impotmolite si fara nici o posibilitate de rezolvare, cand toate ma conditionau si-mi taiau orice sansa a unui nou inceput si timpul parea a lucra impotriva mea, atunci am cunoscut marea liniste si marea implinire sufleteasca. Pentru ca trebuia sa invat ca nu multumirea si linistea unei vieti indestulatoare aduc plinul sufletesc. Povesti citite in atatea carti, istorii vechi de cand lumea, care intotdeuna au alta profunzime cand sunt traite personal. Imi traiesc povestea cu nerabdarea cu care savurezi fiecare pagina a cartii pe care o iubesti.

Si in fundal ascult Sting - "Book of my life"

Dorul de a fi recunoscatoare...

A trecut un an de cand viata mea si-a schimbat radical cursul, dupa zece ani de curs linistit si relativ monoton, un eveniment neasteptat mi-a scuturat existenta aruncandu-ma intr-un mare necunoscut... Tot ceea ce simteam atunci era ca absolut tot ce va urma va fi nou, ma speria nesiguranta, dar simteam ca indiferent cand si cum, ceea ce va urma, va fi de bine... Era o stare, ceva inexplicabil. Starea de bine era intr-un flagrant contrast cu toata situatia mea, fara serviciu, fara sprijin, fara nici un plan de back-up, fara nimic... Dar eu zambeam. Simteam ca era pasul pe care eu nu as fi avut curajul sa-l fac singura si atunci cineva a decis pentru mine ca e timpul sa schimb ceva in viata mea...
Privesc inapoi si constat ca am trait intr-un an cat intr-o viata, m-am redescoperit si m-am reinventat intr-un mod neasteptat si in acelasi timp chiar firesc... era ca si cum toate barierele ar fi fost daramate si as fi zburat... E greu dupa atata vreme... sa mai crezi ca poti, sa gasesti resurse s-o faci, sa-ti infrangi teama si sa redescoperi placerea de a trai, in conditiile in care stii ca de zborul tau depinzi vital si nu-ti poti permite sa cazi... Mi-am amintit de Momo din povestea pe care o citeam copila fiind, care explica atat de frumos ca atunci cand ai un drum lung de parcurs, nu stai sa te uiti la capatul lui si sa clachezi, ci o iei pas cu pas si consideri ca ceea ce ai de facut e chiar in fata ta, ce urmeaza, vei vedea la momentul potrivit, totul e sa nu te descurajezi si sa obosesti gandindu-te la cat de mult mai e pana la capat... Am fost si eu un fel de Momo care a maturat un drum lung si anevoios, pas cu pas, metru cu metru, secunda cu secunda...
Anul trecut scriam despre unde eram dupa 10 ani... Acum ma privesc dupa doar un an... acum nu mai vad, acum simt, acum nu mai analizez, acum povestesc, acum nu mai simt nevoia sa extrag esente, acum traiesc esenta.
Poate ca am avut noroc ca dupa doar un an sa privesc totul astfel, sa ma simt mai tanara ca oricand, mai vie ca oricand, mai activa ca oricand, poate ca doar trebuia sa imi testez limitele si sa indraznesc, poate ca trebuia sa gasesc momentul, mediul si oamenii ca acest lucru sa se intample... poate ca...
Dar lucrurile deja se aseaza pe un fagas, incep sa simt cum imi cresc radacini, incep sa simt cum imi gasesc identitatea in cautarea careia porneam in urma cu un an speriata si neincrezatoare.
Si ma simt recunoscatoare, dar nu stiu exact cui, simt nevoia sa multumesc si nu stiu cui, dar o fac generic amintindu-mi de dorul meu de a fi recunoscatoare si de a putea sa multumesc...