Dorul de a fi recunoscatoare...

A trecut un an de cand viata mea si-a schimbat radical cursul, dupa zece ani de curs linistit si relativ monoton, un eveniment neasteptat mi-a scuturat existenta aruncandu-ma intr-un mare necunoscut... Tot ceea ce simteam atunci era ca absolut tot ce va urma va fi nou, ma speria nesiguranta, dar simteam ca indiferent cand si cum, ceea ce va urma, va fi de bine... Era o stare, ceva inexplicabil. Starea de bine era intr-un flagrant contrast cu toata situatia mea, fara serviciu, fara sprijin, fara nici un plan de back-up, fara nimic... Dar eu zambeam. Simteam ca era pasul pe care eu nu as fi avut curajul sa-l fac singura si atunci cineva a decis pentru mine ca e timpul sa schimb ceva in viata mea...
Privesc inapoi si constat ca am trait intr-un an cat intr-o viata, m-am redescoperit si m-am reinventat intr-un mod neasteptat si in acelasi timp chiar firesc... era ca si cum toate barierele ar fi fost daramate si as fi zburat... E greu dupa atata vreme... sa mai crezi ca poti, sa gasesti resurse s-o faci, sa-ti infrangi teama si sa redescoperi placerea de a trai, in conditiile in care stii ca de zborul tau depinzi vital si nu-ti poti permite sa cazi... Mi-am amintit de Momo din povestea pe care o citeam copila fiind, care explica atat de frumos ca atunci cand ai un drum lung de parcurs, nu stai sa te uiti la capatul lui si sa clachezi, ci o iei pas cu pas si consideri ca ceea ce ai de facut e chiar in fata ta, ce urmeaza, vei vedea la momentul potrivit, totul e sa nu te descurajezi si sa obosesti gandindu-te la cat de mult mai e pana la capat... Am fost si eu un fel de Momo care a maturat un drum lung si anevoios, pas cu pas, metru cu metru, secunda cu secunda...
Anul trecut scriam despre unde eram dupa 10 ani... Acum ma privesc dupa doar un an... acum nu mai vad, acum simt, acum nu mai analizez, acum povestesc, acum nu mai simt nevoia sa extrag esente, acum traiesc esenta.
Poate ca am avut noroc ca dupa doar un an sa privesc totul astfel, sa ma simt mai tanara ca oricand, mai vie ca oricand, mai activa ca oricand, poate ca doar trebuia sa imi testez limitele si sa indraznesc, poate ca trebuia sa gasesc momentul, mediul si oamenii ca acest lucru sa se intample... poate ca...
Dar lucrurile deja se aseaza pe un fagas, incep sa simt cum imi cresc radacini, incep sa simt cum imi gasesc identitatea in cautarea careia porneam in urma cu un an speriata si neincrezatoare.
Si ma simt recunoscatoare, dar nu stiu exact cui, simt nevoia sa multumesc si nu stiu cui, dar o fac generic amintindu-mi de dorul meu de a fi recunoscatoare si de a putea sa multumesc...